,,LIMBA ROMÂNĂ ÎN BASARABIA”
,,Nu trăim într-o ţară, ci trăim într-o limbă”
(E. Cioran)
Cultura românească din Basarabia reprezintă un fenomen unic în lume: este creată pe parcursul a ceva mai mult de un secol şi jumătate într-o limbă edilată.
Este, dacă putem spune aşa, marele personaj tragic al istoriei basarabene, care după ce joacă pe scena acestuia rolul e Cenuşăreasă, este în genere scoasă în culise-culisele anonimatului, de unde vine cu o mască desfigurată. E masca înstrăinării de propriul chip. ,,Limba moldovenească”, împreună cu limba română, face parte din grupul de limbi romanice răsăritene nord-dunărene. Devenită fruct oprit, limba română autentică a provocat o firească ispită, a neacceptare interioară a tuturor actelor interdictive. Lupta pentru limba română au dat-o în secolul trecut sporatic preoţii, iar după 1987 scriitorii, studenţii şi cadrele didactice în cadrul unor mişcări e amploare deosebită care s-a încununat cu oficializarea limbii române. Lupta pentru limba română cu intenităţi remarcabile a înemnat, în definitiv, lupta pentru fiinţa românească. Lucru firesc, căci limba este casa unui popor, este dătătoare de certitudine a acestuia.
Limba este tezaurul de preţ al unui neam, anume ea întruchipează dorul şi bucuria, suferinţele şi regretele unui popor. Ion Pilat spunea: ,,Orice limbă-e oglinda sufletului naţiunii care o creeză”…nimic mai adevărat.
Este o lacrimă cu rădăcini în spaţiu, ecoul inimii ce răsună prin cuvintele pe care le rostim, discursul valor al existentei unei naţiuni. Limba este împlinirea chemării noastre omeneşti şi tot ea este ceea ce ce rămîne din viaţă, după ce o trăieşti…avalanşa miraculoasă a cuvintelor îşi continuă scurgerea în veşnicie, pentru că o limbă, nu moare niciodată. De-a lungul secolelor, limba română a fost supusă multor încercări, fiind victima a numeroase nedreptăţi. Amprentele istorice au lăsat răni dure şi adînci pe mlădiosul şi tînărul trup al limbii materne. Mulţi oameni de cultură au adus omagii limbii noastre, închinîndu-i cele mai alese opere, cele mai duioase ode, cîntîndu-i cîntece de slăvire şi admiraţie.
. Este absolut firesc ca cel mai frumos imn al limbii române să fie scrie de un basarabean: Alexei Mateevici a fixat în fraze memorabile adevărul axiomatic că basarabenii sunt români şi că anume cu acest adevăr trebuie să fie luminat tot poporul nostru.
Scriitorii români au contribuit la strabilirea şi cizelarea normelor literare, operele lor servind ca model de funcţionare a limbii române în epoca respectivă. N. Iorga, T. Maiorescu, T. Vianu, G. Călinescu sînt doar cîteva personalităţi marcante care au pus o amprentă semnificativă în disciplinele ce studiază literatura. Operele literare, urmate apoi de diferite scrisori, pe baza lor se pot generaliza fapte ce definesc personalitatea artistică şi stilul unui curent literar. Limba româna deţine un nucleu, o esenţă provenită din limba latină populară, prima atestare documentară scrisă este ,,Scrisoarea lui Neacşu” ce conţine un secret de mare importanţă-invazia turcilor asupra Ardealului şi Ţara Românească. Cel ce a descoperit această scrisoare în arhivele Braşovului la începutul secolului nostru a fost Nicolae Iorga. Pînă în prezent, s-au constituit varităţile funcţional-stilistice ale limbii române, s-a completat vocabularul, s-a întreprins investigaţia masivă a limbii şi a dialectelor ei.
Republica Moldova a moştenit o bogată şi variată literatură română interbelică. E creaţia literară autentică, desfăşurată în cadrul unor curente literare stimulatoare, al unei pluralităţi de stiluri şi maniere de toată frumuseţea, de care însă pînă în 1985, deci pînă la structurarea şi transparenţa iniţiate de Mihail Gorbaciov, publicul numeros n-a avut ştiinţă, fiind hrănit numai cu informaţie abundentă despre ,,literatura” din fosta RASSM. Or, şi pîna în 1940 noi am avut o literatură demna de a fi studiată. Evenimentele magistrale ale luptei pentru limbă şi alfabet s-au derulat practic pe parcursul a trei ani-1987-1989, însă începutul a fost pus în 1965, în cadrul lucrărilor cunoscutului deja Congres al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
Un adevărat arhitect al adevărului despre limba şi literatura românească din Basarabia interbelică este Mihai Cimpoi, cu o ,,Istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (1996, ed. II 1997), intepretarea minuţioasă şi profundă a procesului literar est-prutean, inclusiv a celui de pînă la război, în care eruditul critic şi istoric literar pune în valoare personalităţile marcante ale culturii noastre şi ne informează despre mulţimea şi diversitatea de ,,uniuni de creaţie, cenacluri, reviste, congrese.”
Bilingvismul exercită asupra scriitorului basarabean teroare…înstrăinînd limba română, şi chiar dacă Ion Druţă a acceptat rusa ca o a doua limbă a scrisului său (aceasta fiind şi o strategemă pentru a-şi putea publica şi edita cărţile la Moscova, în ciuda neacceptărilor la Chişinău), faptul nu a trecut fără consecinţe negative asupra României lui. Druţă, o fi cunoscut în faţa limbii ruse, acelaşi complex ca Cioran în faţa limbii franceze, (,,Prin rigiditatea ei, prin suma de constrîngeri elegante, pe care le reprezintă, limba franceză îmi apare ca un exerciţiu de asceză sau mai degrabă, ca un amestec de cămaşă de forţă şi de salon”) şi o fi fost înstărit în convingerea că ,,nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă. Asta şi nimic altceva înseamnă patria.”
Timpul exilatului, producînd şi un impact distructiv sau numai inhibitiv asupra limbajului său cu timpul obiectiv, al izolării refulării şi regresiunii, ca să vorbim în termeni freudieni.
Sub golurile sensibile ale culturii româneşti din Basarabia postbelică, se întrevăd eforturi reconstructive şi recuperative uriaşe în căutarea şi regăsirea identităţii pierdute. Dezrădăcinarea nu i-a făcut captivi pe oamenii de cultură basarabeni, care au supravieţuit procesului de înstrăinare tocmai printr-o îndărătnică şi progresivă înrădăcinare.
Este, deci, întru totul explicabilă renaşterea spontană a ideii românismului în Basarabia după căderea autocraţiei ţariste, precum şi creşterea impetuoasă a mişcării democratice pentru întregirea neamului românesc, pentru repunerea limbii române în drepturile ei legitime.
Conştientizarea unităţii etnolingvistice a românilor, în primul rînd de acei care activeză pe tărîmul instruirii şi educaţiei, rămîne a fi o problemă mereu actuală.
